M-am întâlnit la cursul de diversificare din weekend cu o mamă despre care vreau neapărat să scriu câteva rânduri. Am descoperit-o pusă la zid pe Facebook, din cauză că îndrăznise să le ceară ajutor mămicilor de pe un grup cu specific bebelușesc.
Mă taguise una dintre participantele de la cursurile mele (căreia îi mulțumesc!) și astfel am dat de această mămică, pe care am și abordat-o ulterior în privat. Era atât de tristă, de speriată și de furioasă că fusese certată de către celelalte mămici, încât nici cu mine nu voia să (mai) vorbească.
Care era problema ei?
Că fetița ei nu mânca atât cât ar fi vrut ea. Si, desigur, ca noi toate, se temea să nu slăbească sau să nu se îmbolnăvească.
De ce ajunsese așa de supărată?
Iată cum arăta fereastra de facebook:
Când am invitat-o să vorbim, mi-a spus că a fost „o greșeală” că a cerut păreri pe facebook, că nu mai are nevoie de niciun sfat și că o să vadă ea cum se descurcă.
Ce a urmat? Am adus-o la curs.
Care a fost scopul meu?
Să o ajut, firește. Dar mai mult decât atât, mi-am dorit să îi demonstrez că nu a făcut o greșeală. Nu, nu sunt de acord să ne tratăm copiii de boli pe facebook sau să le nesocotim refuzul de a mânca, pentru că „am mai văzut multe mame care au copii care nu mănâncă și alea nu se mai stresează ca mine”. Sau „mi-au zis mamele pe facebook că niciun copil nu o să moară de foame!”
Eroare! Copiii pot să moară de foame, așa cum am mai spus într-un articol, aici. Un copil ale cărui mesaje nu sunt înțelese și respectate de către părinții lui, poate alege să facă „greva foamei” până moare!
După prima zi de curs, mămica a mers acasă și a aplicat două dintre instrumentele pe care i le-am dat la curs: a lăsat-o să mănânce „cu mânuțele ei” și i-a dat mai multe variante de mâncăruri ca să aleagă singură. Si? „Si a mers! A mâncat. Si era fericită! Si eu eram!”
După a doua zi de curs, mi-a trimis un email semnat de ea și de fetița ei: „Ești o „nebună” adorabilă care știe cum să facă omul să se simtă încrezător!”
De ce am scris articolul ăsta?
Ca să îi mulțumesc că a cerut ajutor. Că s-a prins de mâna mea când i-am întins-o, deși era lipsită de speranță. Că și-a deschis sufletul și mintea în timpul celor două zile și a pus în practică ce a învățat, ca o mamă deșteaptă și responsabilă de sănătatea și fericirea copilului ei. Dar mai ales pentru ca orice altă mamă într-o situație similară să aibă curaj să îmi scrie și să îmi ceară să „mănânc cu ea”. Nu ești o mamă rea decât dacă nu ceri ajutorul, atunci când simți că ai nevoie de ajutor!
Sunt aici!
O mamă care a avut nevoie de ajutor, la fel ca voi.
