Scrisoare către Fiica mea, când avea 25 de săptămâni și se afla „în lumea dinăuntrul” meu.
Nu știu cum o să te cheme. Încă.
Nu știu dacă o să ai părul lung și blond. Ca îngerii.
Nu știu dacă o să ai ochii albaștri. Ca mine.
Știu că n-am iubit în viața mea așa cum te iubesc pe tine.
Știu că n-am auzit în viața mea ceva ca inima ta.
Știu că ești în mine și că asta mă face dumnezeiască: numai Dumnezeu poate să facă oameni!
Nu îți mulțumesc. Te iubesc.
Te iubesc
Pentru că mi-ai făcut Înăuntrul-corpului în stare de minuni.
Pentru că mi-ai făcut Înafara-corpului rotundă ca planetele.
Pentru că mi-ai oferit timp de 9 luni încă o inimă, mai puternică decât orice motor inventat sau care se va inventa vreodată.
Pentru că ai făcut toate organele mele să împartă ce-au-ele-mai-bun cu tine.
Pentru că ai vrut să ieși din mine, în ciuda tuturor minunilor pe care puteai să le faci de acolo, de la tine.
Te iubesc
Pentru că mi-ai dăruit cel mai sfânt dar pe care l-am primit: acela de a putea să rostesc „Fiica mea”.
Pentru că m-ai învățat ce înseamnă, de fapt, să fii femeie.
Pentru că mi-ai făcut cele mai fierbinți dorințe să nu mai fie doar dorințe și mi-ai dat, la schimb, vise care se împlinesc imediat cum le visez.
Te iubesc
Pentru că ai atâta încredere în mine, încât să trăiești:
respirând prin nările mele,
mâncând prin gura mea,
văzând prin ochii mei,
auzind prin urechile mele.
Doar în inima mea n-ai avut destulă încredere. Și ai făcut imediat încă una, una a ta.
Doar că din clipa aia, eu am avut 2 inimi.
Și asta m-a făcut, brusc, să fiu în stare să te iubesc mai mult decât orice alt om cu-o-singură-inimă.
Fata mea!
M-ai ales dintre toate mamele și trăiesc-ca-să-te-iubesc!
