„Peste tot aud și citesc că dacă vreau să intru în categoria „mamă bună” e musai să îmi alăptez copilul. Dar nimeni nu mi-a spus că alăptatul poate să îmi distrugă viața.
De unde dracu’ să găsesc o varză acu’, la miezul nopții?! E 2 noaptea și sânul meu cred că o să explodeze, cred că am furia laptelui aia despre care am citit o grămadă în timpul sarcinii. Sper că asta e, pentru că altfel nu știu ce să caute ditamai nodulul ăsta care îmi dă dureri înțepătoare, atât de înțepătoare de îmi vine să urlu ca lupii la lună. Sper că e un nodul și că nu am cancer, că unul dintre motivele pentru care am vrut atât să alăptez a fost că cică astea de alăptează nu mai fac cancer la sân…
Dacă m-ar întreba acum cineva „Ce mai faci?„, i-aș răspunde că mă doare sânul de îmi vine să îl iau și să îl pun deoparte. Și că soțul meu doarme, normal… și că fetița mea în vârstă de 3 săptămâni se va trezi dintr-un minut în altul, urlând cred-că-de-foame, Dumnezeu să o înțeleagă!, iar eu va trebui să folosesc acest sân congestionat, enorm, prin care se văd venele gata-să-plesnească, de zici că o să iasă Alien din țâța aia… Asta dacă nu cumva dau de niște frunze de varză prin casă, așa cum zice Dr. Internet, că citesc în continuu de aseară.
Dacă cineva m-ar întreba acum „Și fetița ce face?„, i-aș spune că eu nu cred că se hrănește, deși o țin la sân cu orele. Suge continuu, pardon clămpăne așa, sau nu-știu-cum să zic, țoncăne, pentru ca apoi să dea drumul la sân și să urle. Din nou! Poate are gaze, poate e constipată, poate îi e somn, dar, ca mamă proaspătă ce sunt, la fiecare plâns de al ei cred că e vorba despre mine: trupul meu care nu produce suficient lapte pentru ea!
De ce naiba nu mi-a zis nimeni că alăptatul mă va transforma într-o obsedată care nu apucă să mănânce, să doarmă, să se spele sau să iasă din casă?
Aș putea, desigur, să îi dau „supliment”, dar chiar și eu care cunosc puțin-spre-deloc detaliile din războiul ăsta dintre mamele-care-alăptează și mamele-care-dau-laptepraf, am fost cumva spălată pe creier că trebuie să fac totul (ba chiar mai mult!) ca să nu dau lapte praf și să alăptez exclusiv. Inclusiv, probabil, să îmi înfometez fetița.
Și mai știu că nu știu, de fapt, nimic – angorjare; canale înfundate; ceva numit candida, care sună ca un personaj din „Jocurile Foamei”; mastită, o chestie de la care ajungi sigur în spital, asta dacă nu te umpli de puroi și îți face o gaură în sân ca să ți-l scoată – astea sunt doar câteva detalii pe care cică trebuie să le am în vedere, dacă vreau să alăptez.
Am alergat la maratoane, am terminat un triatlon, am dus inclusiv 4 ani de tratamente pentru infertilitate. Mi-au spus câte unii că maternitatea asta nu e chiar așa ușoară, dar – și aș scrie asta cu litere mai mari decât îmi permite tastatura: DE CE NU MI-A SPUS NIMENI DESPRE ALĂPTARE?
De ce nu mi-a spus nimeni că această alegere: „Alăptez!” mă va transforma într-un fel de lighioană care nu doarme niciodată, nu mănâncă, nu apucă să facă duș, nu se pișă? Ca să nu mai zic de socializare… eu nu reușesc să ies din casă! Eu sunt o obsedată care nu vorbește decât despre alăptat, înainte-de alăptat sau după-alăptat. De ce nu m-a avertizat nimeni că alăptatul ăsta o să îmi distrugă somnul, viața sexuală, munca, trupul meu, sănătatea mea mintală? Și că alegând să îmi alăptez copilul, o să dau naștere unei dinamici atât de inegale încât am toate șansele să sfârșesc în poziția de mamă-care-își-crește-singură-copilul?
Acest articol NU VA FI DESPRE BENEFICIILE ALĂPTĂRII. Nu, nu o să mă lansez în discuții despre cum laptele de mamă îi ajută pe copii din atâtea puncte de vedere!, cum ar fi imunitatea lor, sănătatea, dezvoltarea fizică și abilitatea lor să zboare (acest studiu nu s-a făcut încă, dar ține minte de la mine: o să se facă!).
S-a scris suficient despre asta și nu o să mai vorbesc și eu, pentru că (1) sunt prea obosită de la atâta alăptat și (2) sunt atât de îndoctrinată de beneficiile alăptării, încât mă tem că o să ajung să strig: Alăptează!
Ceea ce nu știm – până nu ne trezim la 2 noaptea cu sânii stând să explodeze – este că a alege să alăptezi înseamnă, de fapt: sămăiadracu ce greu e! Și cât de mult sprijin necesiți ca să faci din asta un succes! Și ce o să pierzi dacă o să te încăpățânezi să alăptezi. Ceea ce, oricum, reușesc să facă foarte puține femei. Cele mai multe renunță la alăptat, iar studiul ăla cu 12,6% femei din România care reușesc să alăpteze până la 6 luni cred că e, de fapt, o minciunã.
Până și în State (pentru că da, sunt la curent cu tot!), doar 1/3 din femeile care au zis că vor să alăpteze exclusiv timp de 3 luni au reușit; 15% dintre ele au renunțat înainte de a părăsi maternitatea.
Mamă, cum le înțeleg pe femeile astea! Dacă aș fi știut ce înseamnă să alăptez, nu cred că aș mai fi sărit așa de repede să spun „Vreau și eu!„
Toată lumea părea că e preocupată de un singur aspect când eram însărcinată: „O să alăptezi?”
„O să încerc„, răspundeam, arătând spre sânii mei care se măriseră de zici că mă pregăteam să joc în filme porno: „Cu sânii ăștia nici nu cred că îmi va fi greu!” (Habar n-aveam că mărimea sânilor n-are nicio treabă cu puterea de a face lapte).
După atâția ani în care m-am chinuit să rămân însărcinată, mi-am promis că voi lua totul foarte ușor după ce va apărea pruncul.
Nu voi lua parte la războaiele alea de pe facebook în care femeile care NU alăptează sunt crucificate, stigmatizate, înjurate și singura lor șansă e să fie scoase de pe grupuri, indiferent de motivul pentru care NU alăptează – cum ar fi că sunt pe pastile sau că nu au destul lapte sau că sfârcurile le sunt franjuri și sângerează (cu sânge adică!).
Pentru că am petrecut 4 ani prin doctori, încercând să rămân însărcinată, m-am gândit că măcar asta pot să îi ofer copilului meu: laptele meu. Dacă o să am lapte, bun. Dacă nu, asta e, ne descurcăm. Pe bune, cam cât de greu poate fi? Doar de asta avem țâțe, nu?
Eh, luați de aici:
Imaginea aia cu o femeie cu părul lung, superbă, senină, cu un bebeluș la fel de senin, zâmbitor, sugând la sânul ei perfect. Nirvana, corect?
Și acum realitatea:
O femeie care n-a mai făcut duș de…când?, care n-a mai dormit o noapte întreagă dinainte să plece spre maternitate, cu părul încâlcit, mirosind a transpirație, cu un bebeluș care urlă la țâță, încercând să bage un sân al naibii de dureros în gura care abia așteaptă să muște.
După care bebelușul suge cu o putere („De unde are atâta putere, mă?„) care îl ține câteva minute, după care adoarme pentru încă vreo 15 minute. Mama, ca o prizonieră, nu mișcă un deget, în speranța dementă că bebelușul va dormi, astfel, mai mult. Pentru că dacă îl trezește, va dori să mănânce din nou! De unde? De la sân!
Asta dacă va mai vrea! Pentru că există și șansa să nu vrea! Să urle la sân, dar să nu pună gura pe el.
Ca să nu mai spun despre durerile de la sân, care nu încetează nici cu copil, nici fără.
Desigur, nu e așa de rău la toată lumea. Unele femei reușesc să găsească o cale prin care să alăpteze senin, calm, nedureros. Eu nu le-am întâlnit, dar e clar că or fi măcar alea 12%. Dar chiar și în cazul lor, alăptatul este o provocare:
- în primul rând, trebuie să bei constant apă. Ca și cum te antrenezi pentru Olimpiadă sau ceva sport în care vrei să faci performanță.
- în al doilea rând, trebuie să mănânci. Dar când?
- în al treilea rând, te gândești la alăptat chiar și în puținele momente în care nu ai sânul asediat de copil. Cronometrezi fiecare secundă în care ai sânii doar pentru tine. Dar asta nu îți ajută relația de cuplu: când soțul se bagă în pat lângă mine, singurul gând este „Aș putea să vorbesc cu tine sau să cevreitu, dar asta va însemna o oră în care aș putea să dorm un pic și NU O FAC!” Asta pe lângă că, după o zi întreagă de alăptat, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să mă atingi tu pe țâțe sau oriunde…” Nu că el ar fi dorit asta, la halul în care miros după o zi întreagă în care copilul a regurgitat pe mine 🙂
Să ne înțelegem, sunt o femeie de 40 de ani, cu studii superioare, albă, care lucrez de acasă, am un soț care lucrează și el parțial de acasă, adică mă potrivesc perfect cu profilul de „femeie-care-alăptează”.
Conform unui anunț al Centers for Disease Control, rata de alăptare e mai ridicată la femeile:
- cu venituri mai mari (74%)
- cu vârste mai mari (30+)
Deci dacă mie îmi e atât de greu să alăptez până la 3 luni, ce naiba fac alea care sunt mai puțin norocoase ca mine? Alea care au un job full-time. Sau care au 2 joburi. Sau care mai au și alți copii. Mamele singure! Săracele de ele.
Și acum îmi vine în minte recomandarea aia internațională să ne alăptam copiii exclusiv timp de 6 luni, după care să continuăm cel puțin până la 1 an (Unicef zice chiar până la 2!). Dar fără niciun pic de suport din partea personalului spitalicesc! Fără moașe, fără consultanți în alăptare, fără cineva care să vina acasă și să ne ajute!!
Am ajuns, clar, la concluzia că, pentru a alăpta timp de 6 luni exclusiv nu avem nevoie doar de concediu plătit de stat, ci și de o femeie-la-curățenie, un bucătar personal și neapărat un specialist în alăptare.
Deci, de ce ne încăpățânam să alăptăm? De ce continuăm să facem ceva care e atât de dificil? Mă rog, astea puține care ne încăpățânăm.
Eu, exact când mă hotărâsem să renunț, deși mă angajasem să alăptez măcar 3 luni, am căutat și am dat peste un specialist în alăptare. O vizită acasă costă 120 lei. Mi s-a părut ok, în condițiile în care prietena mea din State îmi spusese că acolo consultațiile la domiciliu pentru așa ceva costă sute de dolari (și înțeleg și de ce!). Pesemne nu sunt singura femeie care întâmpină greutăți mari în alăptare, altfel de ce Dumnezeu să plătească cineva atâția bani pentru o astfel de consultație. Atunci când le-am zis alor mei că vreau să chem un consilier în alăptare, au râs și au zis „Un ce? Adică asta ia bani ca să pună copilul la țâță?”
Și, totuși, am chemat-o.
M-am simțit deja mai bine de când am văzut-o. Era o femeie frumoasă, blondă cu părul lung, arăta bine și, cum a intrat în casă, mi-a spus „Știu că e greu. Te felicit sincer că vrei să încerci.” Uh, în sfârșit cineva care mă înțelegea!
S-a spălat pe mâini și mi-a cerut permisiunea să îmi pună ea copilul (care urla) la sânul (care durea). Mi-a spus să mă așez confortabil, pentru că altfel nu voi putea rezista într-o poziție în care mă dor toate, iar alăptatul mi se va părea o tortură. Mi-a „aliniat” bebelușul la sân și mi-a prins sânul într-un fel cum nu mai văzusem până atunci. Eram tare speriată și i-am zis „Aici îmi curge sânge când suge, nu am putea să îi dăm din celălalt?” Când mi-a zis că nu o să mă doară deloc, m-am simțit ca un copil pe care îl păcălești înainte de injecție. Să nu mă doară deloc? Asta doar dacă mă omori sau mă anesteziezi cu ceva.
Am închis ochii să nu văd monstrulețul-care-mușca-din-mine și i-am deschis la un moment dat, uluită că nu mă doare nimic. După minute de supt în care am zâmbit (!!), când am scos sânul din gura copilei, am crezut că o să o văd iar ca pe vampiri la gură. Când colo, gurița îi era plină de lapte și sânul meu nu durea deloc, arăta ca în reviste! 🙂
Această femeie care mi s-a părut brusc o zână blondă cu ochii albaștri mi-a spus să mă uit împreună cu ea în gurița copilei mele și să observ ceva care avea să îmi dea lumea peste cap: o ațișoară de sub limbă care stătea la baza coșmarului și a durerilor prin care trecusem de când începusem să alăptez.
Mi-a recomandat și o plantă pentru creșterea lactației și mi-a spus că nu vor mai fi probleme cu cantitatea de acum înainte. Cei 2 factori esențiali pentru ca alăptarea să fie o plăcere aveam să aflu că sunt:
- copilul să sugă eficient
- și mama să facă suficient lapte.
Și ea mi le-a rezolvat pe amândouă.
Cele mai multe mame sunt sfătuite incorect: li se spune că au sânii prea mari, prea mici, că nu au sâni potriviți pentru alăptat, că au sfârcurile plate sau cineștiecum, în loc să fie ajutate. În loc să afle de ce nu suge copilașul ăsta, de ce le doare atât de rău când își pun bebelușul la sân. Dacă alăptarea ar durea, nu am fi supraviețuit ca specie, deci e clar că ceva nu facem bine. Rolul personalului de specialitate este să le ajute pe mame să facă bine.
Mi-a recomandat să o vadă un medic specialist și când a văzut-o, ne-a programat imediat pentru o procedură de care mi-a fost frică, dar care s-a dovedit super ușoară: i-a ciupit un pic ațișoara de sub limbă (frenul lingual).
La doar câteva zile după această intervenție, alăptatul era ceva ce nu mai întâlnisem.
Fetița mea deschide gura, îmi cuprinde sânul și înghite guri mari de lapte, cu o sete de parcă a fost în deșert în ultimele 40 de zile. În aproximativ jumătate de oră e sătulă și doarme bine. Și ia în greutate cum trebuie.
Și m-am uitat în oglindă azi, în timp ce alăptam și am văzut o femeie frumoasă, cu părul lung, superbă, senină, cu un bebeluș la fel de senin, zâmbitor, sugând la sânul meu perfect. Nirvana, corect? 🙂
Mă simțeam minunat, în postura mea de mamă care e capabilă să își hrănească natural bebelușul.
Și atunci mi-am dat seama cui îi datorez toate astea: zânei blonde cu ochii albaștri.
Care nu e din povești, e Crina Coliban și îi mulțumesc!”
Acest articol le este dedicat mamelor care, în acești 3 ani care se încheie în curând, m-au chemat la ele acasă și au avut încredere că împreună putem să alăptăm.
Vă mulțumesc că nu ați renunțat, oricât de greu v-a fost și că m-ați vorbit și la alte mame în dificultate. Vă mulțumesc că mă opriți pe stradă să îmi arătați copiii pe care v-am ajutat să îi alăptați.
Vă ofer toată recunoștința mea pentru că ați vrut și ați putut!
Vă rog dați share ca să le ajutați pe mamele în dificultate.
