1. Vă rog să ne prezentați metodele cunoscute și aplicate/recomandate de dumneavoastră care pot ajuta copilul să mănânce singur.
Copilul mănâncă singur. Copilul e normal să mănânce singur. Părintele al cărui copil nu mănâncă singur trebuie susținut, ajutat, inspirat.O sa fiți surprinși, dar nu există metode, tactici prin care să îi învățăm noi pe copii să mănânce singuri. Pentru că ei știu să facă asta. Dacă trăiesc printre oameni care mănâncă în prezența copiilor, dat fiind că omuleții învață prin imitație, ei încep să mănânce așa cum îi văd pe adulți că o fac. Credeți-mă, pâ
nă și în familiile în care nu se prea mănâncă acasă, în familiile în care copiii nu îi văd pe părinți luând masa împreună, ei tot știu să mănânce singuri. Învață de la câinii sau de la pisicile din casă și tot se descurcă să mănânce, chiar dacă o fac într-un fel care seamănă cu „în-4-labe și cu limbuța-în-castron”.
Dacă întrebarea se referea la copilașii care nu mănâncă singuri și venea din partea părinților care au nevoie de sprijin pentru a-i face pe copilași autonomi, atunci cel mai important sfat pe care îl ofer cu drag este: Mâncați! Voi! Mâncați cu poftă, cât mai des, în orice loc, oricum, în ochii copiilor voștri.
2. Începand cu ce vârstă poate fi utilizată fiecare metodă în parte și pe ce durată de timp?
Începând cu 4 luni – 4 luni jumătate, copilașul ar trebui luat de părinți la masă, atunci când iau ei masa. Copilașul ar trebui să vadă cum mănâncă părinții, cum vorbesc despre mâncare, cum o savurează, cum își oferă unul altuia, cum se șterg la gură – dacă se șterg, cum pun mâna și când folosesc tacâmurile, cum suflă în ciorba fierbinte, cum gustă și își manifestă plăcerea sau neplăcerea.
De la 6 luni încolo până în jurul vârstei de 1 an, copiii ar trebui expuși cât mai des la hrană. De câte ori mănâncă părinții, bunicii, prietenii, rudele, copiii ar trebui implicați în proces. Asta nu înseamnă să le dați și lor să mănânce, ci înseamnă să îi integrați: să culeagă împreună cu voi, să aleagă ce cumpărați, să spele și să curețe de coajă împreună cu voi, să taie feliile de pâine la masă, să miroasă mâncarea de pe masă, să guste ca să știm dacă e destul de sărat sau destul de dulce, să îi hrănească el pe adulții din familie. Copilul trebuie făcut parte din mâncare, nu doar adus la masă și hrănit.
3. Ce sfaturi aveți pentru părinți în acest sens?
Ce fac eu nu sunt sfaturi. Eu nu îi sfătuiesc și nici nu îi învăț pe părinți. Eu „traduc” mesajele copilașilor. După cum știți, deși am început fiind consilier în alăptare și diversificare, am ajuns „Femeia-care-îi-face-pe-copii-să-mănânce”, adică un specialist în copii mofturoși, tocmai de aia: pentru că mă uit la comportamentele copilașilor la masă și le traduc părinților mesajele pe care ei le strigă „cu gurița închisă”.
Cel mai adesea, copilașii care fac mofturi la mâncare au o nevoie sau mai multe pe care părinții nu au avut timp sau sunt prea copleșiți, prea obosiți să le audă. Copilul mofturos nu trebuie lăsat în pace „că n-o să moară de foame” și nici nu trebuie „lăsat nemâncat, ca să vezi cum mănâncă după aia orice”. Există copilași care nu mănâncă pentru că au probleme fiziologice, au ceva la limbuță sau în gât care îi împiedică sau le face anevoioasă masticația sau înghițirea. Există copilași care nu vor să mănânce singuri doar pentru că au nevoia de a se conecta cu mama, de a o „prinde doar pentru el”. Orice copilaș mofturos le transmite ceva părinților lui și, din experiența mea cu sute de copii din țară și din afara României, vă pot spune că imediat cum părinții află de la mine ce făceau și ce nu făceau în relație cu mâncarea, copiii nu doar că încep să mănânce, dar toată familia se reconectează și continuă mai senini și mai încrezători în relația dintre ei.
