Și după ce am ajuns la Brăila, am plecat după mine. M-am dus la mine în cartier și m-am căutat… Am ajuns întâi la mine la grădiniță. Grădinița era tot acolo. Tot la fel. M-am uitat după mine, după iubita mea de educatoare, nu, nu eram acolo…
M-am dus alergând la bloc la mine. Am oprit mașina în fața scării și am coborât să ating clanța de care trăgeam când eram mică și vecinele ne certau să nu ne mai agățăm de clanță, că se rupe 🙂 Nu se rupsese. Dar nu eram acolo. M am uitat încă o dată la plăcuța de pe bloc: Da, bloc K, scara 3, ăsta era blocul meu! Am intrat și în scara blocului, mă gândeam că poate sunt cu fetițele, ne jucăm cu preșurile de-a mama și de-a tata. Eram numai fetițe când ne jucam de-a mama și de-a tata. Și la conferințele mele vin tot (aproape) numai femei, pesemne ne-a rămas chestia asta din copilărie și tot noi suntem și mama și tata, chiar și acum, când în loc de păpuși ne jucăm cu copii. Făcuți de noi.
Nu eram în scară.
M-am uitat cu frică spre prima ușă de la etajul 1. Pentru că acolo m-am născut și am crescut. Și era posibil să fiu acolo. M-am speriat atât de tare când m-am gândit că aș putea să bat și să nu-mi răspundă mama sau tata, încât am fugit din scară. Mi-am pus mâna la gât, să văd dacă nu cumva am cheia-de-gât, așa cum crescusem, dar nu, damn it!, pierdusem cheia…
Am sunat-o pe prietena mea din copilărie, cu care tocmai vorbisem zilele trecute și am întrebat-o: „Kri, ești aici?” Mi-a răspuns râzând în hohote „Ei, na, normal că nu sunt, nu mai sunt de mult acolo”…
M-am urcat în mașină și m-am dus mai departe, la blocul prietenelor mele din copilărie. I-am trimis Nicoletei o poză cu scara de la blocul ei și mi-a răspuns „Dacă te întâlnești cu mine acolo, să îmi spui că sunt la Brașov și că sunt fericită”…
Și am plecat mai departe. Și mi s-a părut că am văzut un băiat pe care îl știam de când eram eu fetiță. Și am încetinit mult mașina și mi s-a părut că și el s-a uitat spre mine, ca și cum i se părea că femeia aia blondă de la volan semăna mult cu o fetiță blondă pe care o știa din copilărie.
Și am simțit să mă duc la tata. La tata sigur o să mă găsesc pe mine, doar sunt fata-lu-tata.
Doar că, lângă blocul meu, era școala! Școala mea generală! Școala unde am învățat să vorbesc românește, școala unde n-am învățat matematică, dar l-am iubit pe domnul Iugulescu, profu de matematică, școala unde m-am îndrăgostit de limba franceză atât de tare, încât am observat cu imensă stupoare că vorbesc franceza acum de parcă am trăit toată viața în turnu’eiffel 😊
Și am coborât din mașină și am alergat, chiuind și țopăind pe deasupra bălților, către fereastra clasei mele. Și tot sufletul meu striga către învățătoarea mea, primul profesor care mi-a spus că eu sunt „dintre copiii cei mai buni” și care a făcut spectacole de teatru, doar ca să îmi ofere mie șansa de a fi văzută de oameni. Doamna mea Lang, omul care m-a făcut să ador să citesc, mereu să citesc. Doar că nu era acolo, n-a răspuns nici ea. Speram că sunt cu ea și că pregătim un nou spectacol în care să mai recit o dată „Rugă pentru părinți”…
M-am dus mai departe. M am oprit sub balconul lui Sorin, băiatul pe care îl plăceam în școala generală. Am făcut o poză și i-am trimis-o imediat pe facebook, i-am spus că mă caut pe mine și l-am întrebat dacă m-a văzut…
Stai! Gata, clar aici sunt! De 30 de ani (treizeci de ani!) sunt cu prietena mea din copilărie, Diana. Sigur la ea sunt. Am ajuns imediat la bloc la ea, am oprit și am strigat-o pe mama ei.
- „Mama lu’ Diana!”
Nicio mișcare la ferestre. Eh, nu m-a auzit, mai tare:
- „MAMA lu’Diana!”
… Poate că suntem toate în dormitor și ascultăm Michael Jackson tare.
- „MAMA LU” DIANAAAAA!”
Nu, nu mi-a răspuns….
Gata, mă duc la tata! Am rugat-o pe soră mea să conducă, pentru că mi se împăienjeneau ochii de lacrimi…nu știu unde naiba era(m) fetița asta…
Și fetița mea, fiica mea, care nu înțelegea ce naiba face mă-sa și de ce o pune să facă poze în continuu, mă tot întreba „Mamă, ce căutăm?”
….o căutăm pe mă-ta! O căutăm pe fetița aia care seamănă cu tine…
Am plecat plângând, supărată că nu mai e… Am traversat linia de tramvai și ne-am dus vizavi, la mamaia și la tataia, la părinții lu’tata. Sigur acolo eram. În cais, cocoțată să mănânc boboverzi. Sau în lăcrămioare, florile mele preferate, florile vieții, florile pe care le făceam buchețele și le vindeam cu tataia la piață. Am ajuns la poartă și sor-mea a apăsat clanța. S-a deschis.
Unde dracu’e toată lumea? Crina, codiță, unde ești, fetiță? Și Runa mă întreabă, brusc: „Mama, nu e nimeni acasă?”
Și a trecut tramvaiul… Și sunetul ăla mi-a rupt inima. Cu tramvaiul ăla venea să mă ia mama. Cu tramvaiul ăla venea tataia de la Combinat. Tramvaiul ăla era atunci când mai erau și ei, când mai eram noi…
Doar că noi nu eram nicăieri.
Am început să mă îndoiesc de mine. Oare exist? Oare am existat cu adevărat?!
Am ieșit, am făcut o fotografie la clanță, cu speranța că acasă o să mă uit cu o lupă după mâinile noastre, după amprente, după noi împreună, de mână…
Soră-mea a închis poarta. Plângea în hohote. Și nu se putea desprinde de poartă…
Oare nici ea nu se găsea nicăieri?
Lângă casă m-am împiedicat de un copac. M-am uitat în frunze și am început să plâng după boboverzile lu’tata… și au început rând pe rând să apară boboverzi! M-am frecat la ochi, nu-mi venea să cred. Da! Era un cais! M-am agățat de crengi și le-am pus în palmele fetiței mele, care le primea. Și mă iubea.
Și au ieșit 2 capete de vecini. Și am izbucnit în plâns în hohote. Ei mai erau! Ei erau vecinii mei, mama și tata lu’ Leonard. Și am strigat:
Ba da! Iată! Sunteți aici! Deci, am avut dreptate să caut aici! S-au uitat la mine și, ezitând, au întrebat „Crina?”
Daaaaaaa! Crina! Eu sunt, am venit acasă la mamaia și la tataia!… Unde e Leonard?
„Leonard are 40 de ani!”
…
Am înghițit în sec. Și n-am mai putut să vorbesc.
Am luat-o pe stradă în sus și ne-am oprit la terasa unde tata ieșea cu băieții și făcea stand-up de ăsta de fac și eu cu voi.
M-am uitat pe terasă. Nu era(m) nici unul acolo.
A apărut, brusc, Dorina! M-a luat în brațe. Plângeam atât de tare, că n-am putut să vorbim.
Mă uitam la oamenii de pe terasă. Tată! Unde pizda mă-sii ești?!!
Un bărbat s-a ridicat de la masă și a început să plângă. Îi șiroiau lacrimi pe obraji și nu putea să vină spre mine…
După ce am plecat, Dorina mi-a scris că îi e dor să se certe cu tata… Și că omul care plângea a întrebat-o dacă suntem cumva fetele lu’ tata…
N-am mai putut. M-am dus în mașină și am bocit cu hohote și cu muci. Și Runa m-a întrebat de ce plâng.
Mi-e dor de mine când eram ca tine. Și de bunicii mei. Și de Nero. Și de Anouk. Și de cățeii lu’ tata. Și de Gigi, cum le chema pe toate pisicile lu’ mamaia…
Am plecat… nu auzeam, nu vedeam, stăteam cu capu’ în jos în mașină și îmi adunam lacrimile în barbă. Runa stătea cu căpușorul lipit de mine și-mi spunea „Sunt lângă tine, mami”…
Și am ajuns la cimitir…
Și am râs. Normal că nu erau acolo. Erau numele lor, flori, lumânări, dar ei normal că nu erau acolo…
Și azi dimineață am venit la Dunăre. Am ales să fac aceste conferințe aici, la restaurantul acesta fantastic care plutește pe Dunăre. Și m-am întâlnit cu niște fetițe. Se îmbrăcaseră în femei, făcuseră toate copii, dar se vedea clar că erau fetițe. Ca mine. De aia ne-am iubit tare, ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am îmbrățișat iar, am plâns. Da! Am plâns când ne-am dat seama că acum avem noi fetițe…
Și acum stau pe ponton. M-am descălțat de pantofii cu toc de femeie. Am lăsat bebelușul de jucărie cu care m-am jucat de-a mama și de-a tata. Le-am răspuns celor de la restaurant că simt să mai stau un pic aici, pt că e posibil să treacă tata cu barca. Și să fiu cu el în barcă, pentru că mereu mă lua cu el „la gârlă”.
Și vă scriu vouă. Fetițelor!
Ieșiți afară cu preșul? Vreți să veniți aici, pe ponton, și să ne jucăm de-a mama și de-a tata? …
Mulțumesc, mamă-care-m-ai-născut. M-ai născut fetiță și m-ai făcut femeie. Fii mandră, ai reușit: Asta e fiica ta!
Vă mulțumesc tuturor celor care veniți să vă întâlniți cu mine la conferințe, la cursuri, vouă, celor care mă chemați acasă, care veniți de zeci de ori după mine, ca să mă mai vedeți o dată, chiar dacă nu aveți probleme cu copiii…
Știu de ce veniți. Vă căutați pe voi.
….sunt(em) aici.
Mihaela
31 mai 2017O Doamne Crina, ce frumos ai scris despre tatal tau. Cu siguranta este mandru de tine de acolo de sus. Am plans citind articolul, eu inca ma pot bucura de prezenta tatalui meu langa mine si langa nepotii lui si sper sa ne mai putem bucura de tata si mama inca cel putin 30de ani de acum inainte ( stiu, sunt egoista 🙈) .
Am participat la cursul tau și as mai participa la infint. Am ras, am plans, ne-am spus „supararile” , te-am întrebat cu toate, oare unde am gresit de avem copii mofturosi.
Esti o „fetita” minunata Crina!
Te pup si te imbratisez cu drag, om frumos!
Cu drag, mamica de „ex-mofturos” !
Crina Coliban
21 iulie 2017Multumesc asa mult pentru cum m-ai mangaiat cu mesajul tau… Sa mai vii pe la mine, sa ne mai jucam 🙂
Corina Chira
31 mai 2017Ai dreptate!!!
Crina Coliban
21 iulie 2017Si tu! 🙂
Anca Munteanu
31 mai 2017Of, cum am regăsit-o pe Anca mica în descrierea ta. Chiar acum când, de câteva ore i-am arătat fiicei mele pentru prima data un filmulet cu bunicul ei. Chiar acum când, peste câteva ore ajungem în locul copilăriei mele. Of, tare ma tem și mă bucur că o să mă răscoleasca tot și toți. Of tu Crina frumoasa, Crina mica și Crina mare, te îmbrățișez strâns!
Crina Coliban
21 iulie 2017Stau aici, mica, in bratele tale. Pana ma fac mai mare 🙂 Multumesc!
Marius p
1 iunie 2017Am rămas mut…
Crina Coliban
4 iunie 2017De ce? Cuvintele plangeau?
Simona
7 iunie 2017Mvai, Crina, ce frumos ai scris. Mi-am construit în timp ce citeam textul tău aceeași căutare. Și m-ai pus pe gânduri. Și o să mă caut și eu mai bine căci în curând o să fac și eu o fetiță, așa cum visam când mă jucam de-a mama și de-a tata. Frumos exercițiu…
Crina Coliban
9 iunie 2017Ce frumos mi ai scris! Ce mult iti multumesc ca ai ales sa imi scrii, nu doar sa citesti si sa te joci singura, cu papusile tale 🙂
Te imbratisez si sper sa ne si cunoastem odata! 🙂
Nora
11 noiembrie 2018Iti multumesc ca ne-ai chemat la joaca si la amintiri frumoase! Ne-am intalnit o data si sper sa mai traiesc asa intalniri frumoase! Felicitari pentru tine!
Draga
23 mai 2018Am plans..am plans pentru ca imi e teama de momentul ala in care o sa ajung sa merg acasa si nu o sa ma mai astepte nimeni la poarta…am plans pentru ca nu concept sa nu ma astepte tata mirosind a tutun dur si ud de la munca in gradina si mama obosita de la cat s a pregatit pentru noi mirosind a vanilie ( de la prajitura delicioasa din cuptor) si leustean( de la ciorba)..sunt egoista dar imi doresc sa ma bucur toata viata de momentele astea! Te pup si iti multumesc ca imi faci viata mai frumoasa- incepem diversificarea…:)
Claudia
9 noiembrie 2018Foarte frumos povestit Crina.Pe cât ești de puternica pe atata ești de sensibilă.Tot respectul.Noi toate care te urmărim cred ca ne-am regăsit in trăirile tale și in nevoia aceasta de a evada in amintirile frumoase ale copilăriei care am trăit-o.Iti multumesc ca mai dus pentru câteva clipe pe drumul fericirii absolute.😘
Mihaela
9 noiembrie 2018Buna Crina! Eu sunt Mihaela si da si eu sunt din Braila. M-ai emotionat foarte tare cu cuvintele tale. Mi-am imaginat tot ceea ce ai poveatit dar mi-am si reamintit locul copilariei mele. Eu sunt din cartier Radu Negru si sincer parca vedea-m blocul, gradinita, scoala, linia de tramvai si tramvaiul, casele ce sunt cand traversezi linia. Offf ce amintiri frumoase si dureroase. Eu locuiesc de 2 ani in Danemarca. Acasa ne asteapta in fiecare moment al zilei parintii cu ochii in lacrimi. . . Uff e greu. As fi vrut sa-mi cresc fetele langa bunicii lor dar pentru un trai mai bun am plecat. . . Ufff greuu. . . Multumesc pentru frumoasele cuvinte si pentru ca m-ai facut sa retraiesc copilaria.
Alexandra
9 noiembrie 2018Doamne,ce randuri emotionante am citit si parca le-am trait alaturi cu tine,Crina draga mea
Esti fenomenala,ai fost o fetita,esti o doamna,o mama si o femeie de milioane.
Acum intr-o dimineata te-am urmarit la „Vorbeste lumea „si nu mai imi luam ochii si urechile de la tine.Iti multumesc ca esti undeva acolo pentru noi,mamicile
Mirabela
9 noiembrie 2018Mi-au dat lacrimile. Mi-e asa de dor de copilarie, de mine mică, de mama cand ma striga la masa. Azi nu ma mai striga…nu mai e. Dor de cea care am fost odata si care nu voi mai fii.
Claudia C
9 noiembrie 2018Îți mulțumesc ca exiști și ca ne aduci aminte de noi, de noi copii, de când știam ce înseamnă cu adevărat fericirea din lucrurile mărunte. Încă mai găsesc acasă pe toată lumea, dar mi-e teama de momentul in care nu o sa mai aibă cine sa îmi deschidă poarta, usa la bloc, pe cine sa mai strig tata. Locuiesc de ani de zile departe de ei , dar sufletul meu e mereu acolo, la ei acasă, la când eram fetița Claudia, Dia cum îmi zice mami. Am plâns, de dor și de amintirea lucrurilor care acum nu se mai întâmpla și îmi lipsesc Grozav. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc pentru eliberare, pentru cuvinte, pentru ca m-ai purtat din nou prin Copilăria mea preț de câteva minute și mi-ai amintit ce am mai de preț.
Geanina Vitalia
9 noiembrie 2018Mi-e mi-au dat lacrimile in condițiile in care ai mei încă sunt lângă mine! Foarte real ai scris!
Alina
9 noiembrie 2018Foarte frumos.Inca nu ma pot opri din plans.
Enică Gabriela
9 noiembrie 2018Cat de frumos ai scris.Te ador
Eu tot la sc.nr.31 am invatat.Suntem de-o varsta. Ma regasesc in descrierea ta.Si mie imi este dor de copilarie.Imi aduc aminte cu drag de piesele tale de teatru.Si baietelul meu cocheteaza cu teatrul.Tare mi-as dori sa te revad,chiar daca nu ne cunoastem.pupici
Lavinia
9 noiembrie 2018Fetițo… Ești minunată! Am vărsat lacrimi citind întâmplarea ta adevărată. Te îmbrățișează fetița din mine și femeia care am ajuns sa fiu! ♥️
Elena
10 noiembrie 2018Cit de frumos . Am plins citind si inca nu ma pot opri dim plins . Esti minunata, Crina ❤❤❤😘😘😘😘
Georgiana
10 noiembrie 2018Am „calatorit” odată cu tine în trecutul meu de fetita….Îți mulțumesc pentru emoțiile și retrairile pe care m-i le-ai transmis,Crina!Ești deosebita.Când ești pe ecran amân orice lucru,doar sa te ascult,deși al meu copil are 14 ani…😊Dar nu contează…felul în care vorbești, mă face mai puternica!☺
Safta Diana
10 noiembrie 2018Cat de frumos! M-am regasit in ce ai scris pentru ca am facut si eu acelasi lucru la casa bunicilor. Treceam adesea prin preajma dar niciodata nu aveam curajul sa urc pana la blocul unde bunicii mei au stat si unde am copilarit. Insa intr-o buna zi, sotul a decis sa mearga cu mine pana acolo stiind cat de tare imi doream sa fac lucrul asta… a fost un moment plin de emotii, amintiri frumoase si cred eu regasirea mea❤️. Iti multumesc pentru articolele frumoase pe care le scrii🤗
Gianina
10 noiembrie 2018Buna. Cat de tare si răscolit amintiri frumoase, acum dureroase tare!!! Te imbratisez om frumos! Stiu cum e sa ajungi unde ai crescut si sa nu te mai aștepte mama…… doare atat de tare!
Maria Radu
10 noiembrie 2018Am început sa citesc plina de curiozitate, caci doar sunt fetita, si am sfarsit prin a plange cu lacrimi de om mare. Eu sunt nascuta in Gl, si locuiesc în B, părinții mei inca trăiesc, dar s-au mutat in Husi, prin urmare „acasa” in Gl nu a mai ramas nimeni, iar eu trăiesc aceelasi sentimente cand ma intorc in orașul meu. Aleg odata pe an merg în Gl si sa stau cu fundul pe bordura din fata blocului unde am locuit 23 de ani si sa-mi retrăiesc toata copilaria. Asa cum ti-am scris pe Insta, in B voi fi in sala cu inima deschisa maria.radv, rdvn – numele de fata, Radvan, pentru ca sunt fata tatei si nu vreau sa uit asta.
Madalina
12 februarie 2021Doamne, cat de frumos scrii! Am mers cu tine peste tot de zici ca eram eu..si plang, plang in timp ce bebelina mea de 10 luni doarme senina langa mine si ma intreb…oare dupa tot zbuciumul asta pe care il traim amandoua, in care incerc sa o multumesc zilnic,sa fie fericita, sa zambeasca, sa ne odihnim, chiar daca nu ne iese, oare toat asa ma va cauta si ea, intr-o zi..tot asa ma va aprecia ca am crescut-o, ca am iubit-o enorm, desi am zile cand imi vine sa o trantesc de pamant ca nu vrea sa manance, ca zbiara, ca vrea numai in brate, iar corpul meu a obosit si il doare peste tot….OOFFF!
Crina Coliban
18 februarie 2021Iti multumesc din toata inima mea. Care e ca a ta 🥰🙏❤️
Si, da, ca si inima ei care te va cauta si te va iubi toata viata!