Vă ofeream cu drag în articolul acesta un ghid pe care ați putea să îl aplicați cu copilul vostru atunci când nu mănâncă ce vreți sau cât vreți voi, părinți atotputernici 🙂
Şi promiteam că voi detalia fiecare dintre cei 10 pași menționați acolo în câte un articol special.
Pasul 1 era
1. Pregătiți masa împreună.
E adevărat că îl inviţi pe copil la masă când masa e deja pusă? Şi i-o aşezi în faţă ca pe un dar divin, picat din cer?
Ce ar fi dacă l-ai implica în pregătirea mesei, astfel încât să vadă şi el „cât te chinui” şi să înţeleagă şi el ce frustrant e când nu mănâncă ce i-ai pregătit cu atâta grijă?
Deunăzi, o doamnă comenta la articol că sunt recomandări pentru copii mari, dar ce se fac cele cu copii mici. Şi îi răspundeam așa:
Andreea, am avut și eu uneori senzația că un articol pe care îl citeam era scris „ca se afle în treabă” autorul. Cu cât am citit mai mult și mai mult, am ajuns la o senzație cu totul nouă și mult mai prețioasă decât prima. Anume că orice scriitură poate să îmi aducă o perspectivă diferită asupra vieții, că orice scriitură poate să mă facă să mă simt într-un fel și că orice informație îmi poate deveni de ajutor mai târziu, chiar dacă pe moment nu i-am văzut utilitatea. Cât despre dacă acest articol e pentru părinți cu copii mari sau mici: copilul poate fi implicat și inclus în viața și masa părinților, inclusiv în aceste recomandări făcute de mine în articol, încă de la naștere. Cu cât îl expui mai repede și mai constant la comportamente și situații din familie, cu atât mai repede crește șansa ca el să le deprindă/imite.
Când Fiica mea era mică, găteam cu ea în wrap. Când era mică-mică dormea, după care, mai măricică, se întindea să iasă din wrap, ca să pună și ea mână sau gurița. Interesul ei față de alimente s-a născut odată cu ea. Prietena mea, de câte ori gătea, își punea copilul în țarc și îi dădea jucării. Eu o țineam agățată deasupra cratițelor, a blatului pe care tăiam cartofi și o așezam câteodată pe masă, ca să fac operațiuni care necesitau să mă mișc mai amplu.
De câte ori copilul se întindea către ceva de pe masă, prietena mea, prezentă uneori la noi acasă, sărea:
- Nu pune mânuţa
- Asta nu e pentru copii
- Nu duce la gură
- Vezi să nu cazi
- Vezi să nu te înţepi
- Vezi să nu te tai
- Ia să te iau eu de aici şi să te duc la tine în pătuţ
Când ea nu era cu noi, Fiica mea auzea alt fel de replici:
- Ce mă bucur că vrei să pui şi tu mânuţa!
- Ce ajutor serios am primit în bucătărie de când te am pe tine.
- Vrei să duci la guriţă? Vrei să îmi spui ce gust are?
- Ţie îţi place asta? Dar asta? Dar asta? Dar asta? Dar asta?
- Ai ajuns la marginea mesei. Vrei să te aşez pe scaun şi să stai la masă ca un om mare?
- Aceea e o furculiţă. Oamenii mari o folosesc aşa. Şi o duc la guriţă aşa, ca să mănânce mai uşor.
- Acesta e un cuţit. Oamenii mari îl folosesc aşa, ca să facă bucăţele mai mici, pentru guriţe mici, ca a ta.
- Când văd că mă ajuţi aşa frumos, îmi vine să gătesc numai cu tine. De acum o să îmi faci şi tu mie de mâncare, dacă vrei!
Când mă chemați acasă la voi, ca să vă ajut cu copiii mofturoși, primul pas e să îi rog pe copii să scoată ei din frigider ce ar vrea să mănânce. Sau să scoată din frigider ce ar vrea să îmi dea mie să mănânc. Dacă omulețul nu știe unde e frigiderul, e aproape clar că nu a fost deloc implicat în prepararea mesei.
Cu copiii mai mici, e mai simplu. După ce le arăt părinților cum să îi implice în aranjamente, îmi trimit filme cu copilași între 8 și 12 luni care aleg de pe tavă alimente potrivite pentru fiecare membru în parte: ceva pentru mamă, altceva pentru tata și altceva pentru el însuși. Şi mănâncă toți trei ce le-a pregătit bebelușul.
De ce să pregătiți masa împreună?
Deoarece:
- Copilul se dezvoltă prin imitaţie. Ce vede că faci tu va dori să facă şi să fie şi el.
- Copilul se simte implicat, luat în considerare, admirat.
- Copilul realizează valoarea pregătirii mesei şi ajunge să o preţuiască.
