Cum e grădinița la care e copilul tău?

M-am gândit mult dacă o să pară reclamă ce vreau să scriu în continuare. Da, este reclamă! Doar că nu m-a plătit nimeni pentru ea, dimpotrivă: eu le dau bani lor!  🙂

Vreau să vă spun despre grădinița Heidi. Asta nu pentru că mă întrebați mereu unde zic eu să vă duceți copilașii, ci pentru ce am simțit astăzi, în timpul în care mi-am „urmărit” fetița care se desprindea mai greu de mine, după o pauză de grădiniță de 2 săptămâni.

Dacă cineva m-ar întreba care este principala senzație pe care mi-o lasă grădinița Heidi, răspunsul meu din suflet ar fi că oamenii de acolo îi IUBESC pe copii. Dar nu ca un părinte, care îi mai și repede pe copii, îi mai și pedepsește, îi mai și bruschează. Ci ca niște părinți de care am vrea și noi să fim. Personalul de la Heidi îi tratează pe copii cu atâta respect, dar mai ales cu atâta dragoste, că astăzi mi-a venit să mă înscriu și eu la grădiniță 🙂

Stăteam lângă sala de mese astăzi și urmăream „spectacolul de dragoste”:
Robert, singurul educator (pe care îl cunosc eu) din Brașov, ținea în brațe un băiețel care plângea după mama lui și îi vorbea blând la ureche, în timp ce ținea de mânuță o fetiță care mânca și care nu-mânca-decât-dacă-Robert-o-ținea-de-mână. În timp ce mama unui alt copil din grupa lui plângea lângă masă, pentru că nu reușea să se desprindă de copilașul proaspăt adus la grădiniță. Și Robert, plin de empatie, nu îi spunea „Haideți, nu mai plângeți și dumneavoastră, sunteți om mare sau copil?„, ci îi spunea „E în regulă să plângeți, despărțirea e mai grea pentru părinți uneori.„

Lângă el, Cornelia se ocupa de o fetiță care era doar a doua zi la grădiniță și care nu voia să stea la masă cu ceilalți copii. O mângâia pe cap, stătea pe vine, ca să fie la nivelul ei, o întreba dacă vrea să îi aducă ceaiul acolo, pe scăunașul retras pe care fetița alesese să stea, îi cânta și nu o scăpa din ochi, chiar dacă revenea constant la grupa ei de copilași, care mâncau toți liniștiți și senini la o măsuță. Niciodată nu a bruscat-o, nici măcar o dată nu a repezit-o sau nu i-a zis „treci aici unde sunt toți copiii”, dimpotrivă, îi spunea mereu că o să o aștepte până o să fie ea gata să vină lângă ceilalți copilași.

La o altă masă era Cristina. Educatoarea fiicei mele. Care fiică nu voia nici măcar să se atingă de felia de pate de linte care stătea în dreptul ei, pe masă. Copiii Cristinei sunt mereu foarte politicoși și „maturi” așa, la masă. M-am întrebat de multe ori de ce. Și am aflat: pentru că ea, educatoarea, se poartă cu ei la masă de parcă ar fi toți adulți. Îi respectă, le respectă mofturile sau poftele, îi întreabă ce vor și cât vor, le oferă în liniște și cu calm ce vor. Și drept urmare, fetița mea, simțindu-se prețuită și respectată, a mâncat toată felia de pâine de care nu s-ar fi atins în alt context. Ca să nu mai vorbesc că fiica mea a făcut transfer pe Cristina și că brațele și pieptul ei devin zilnic zona de siguranță emoțională pentru ea, singurul loc în care rămâne, dacă e vorba să accepte să o las acolo fără mine.

Miha nu era astăzi în sala de mese și i-am simțit lipsa. Miha are grupa de creșă și, de câte ori am văzut-o, am văzut-o cântându-le copiilor în timp ce mâncau, întotdeauna râzând și vorbind cu ei, mâncând cu câte unul sau cu câte mai mulți în brațe, mângâindu-i pe cei pe care nu îi poate ține în brațe și purtându-se cu ei nu de parcă sunt copiii ei, ci mult, mult mai bine.

Lidia, cealaltă educatoare a fiicei mele, era astăzi la o altă grupă, de la care lipsea educatoarea. În clipa în care a dorit să plece cu grupa ei din sala de mese, toți copiii din grupa fiicei mele, au strigat în cor „Lidia! Lidia!„cu fețișoarele zâmbind și cu o dragoste pe care am simțit-o și eu. Iar Lidia a ieșit din sala de mese cu ochii plini de lacrimi și de recunoștință pentru declarația de dragoste, de atâta dragoste pe care o primise inopinat.

Mă gândesc acum și la cum am ajuns eu să îmi dau fiica la grupa asta. O programasem pentru Montessori, rezervasem cu un an mai devreme un loc la celebra grupă Montessori, până în ziua în care am și adus-o la grădiniță. A intrat fiica mea în clasă, s-a uitat cu atenție și a zis “Hai să mergem în altă parte!” Oricât am strigat eu și atunci și în zilele următoare “Mama, aici e coadă, stau copiii la ușă ca să prindă un loc!”, fiica mea a ales “grupa ei”, nu “ grupa mea”, parcă dorind să îmi dea un hint pentru cum vor fi lucrurile în viață de acum înainte între noi 🙂
Când a intrat în grupa Ciupercuțelor și a văzut-o pe Diana, (care nu mai e acum la Heidi), s-a dus direct la ea și la ea în brațe a și rămas. M-am întrebat mult de unde conexiunea asta, cum de a ales-o fata mea tocmai pe educatoarea aceea și am înțeles, treptat, de ce avea nevoie Runa. De o dragoste fermă, de o dragoste mai sigură decât îi oferiseră educatoarele de la Montessori, dat fiind că una dintre ele chiar era însărcinată și mă gândesc că hormonii de mamă au strigat din prima la fiica mea că nu o altă mamă era ce căuta ea 🙂 Diana a rămas educatoarea care a convins-o pe Runa să aleagă Heidi, așa că era musai să o nominalizez, chiar dacă ea nu mai e acolo acum.
Când au mai rămas o singură fetiță și o singură educatoare în sala de mese, am văzut cum educatoarea a luat-o pe fetiță de mână și au plecat împreună spre clasă în pas săltat și cu chiote ca de pieile-roșii. Erau chiote de bucurie. Pe care le scotea o educatoare pentru un singur copil…

Mai sunt educatoare la Heidi pe care nu le cunosc după nume, dar le cunosc după zâmbet. Mai e educatoarea care întotdeauna zâmbește …chiar m-am întrebat dacă nu cumva are o boală care o face așa :); și educatoarea care întotdeauna apreciază felul în care vin copilașii îmbrăcați la grădiniță (și ea se îmbracă mereu cool și îngrijit, deci e o chestie personală, nu o face pentru că a învățat ea undeva cum să se poarte cu copiii).

Mă tot întreb dacă așa e Daiana: așa puternică încât să își fi atras doar oameni “ca ea” sau dacă e așa inspirațională, încât să fi reușit să îi creeze pe parcurs, după chipul și asemănarea ei.

Un lucru e sigur: de câte ori îmi duc copila la grădiniță și mai rămân câteva zeci de minute, ca să observ atmosfera și, credeți-mă că sunt foarte atentă la detalii și la limbajul trupurilor celor care lucrează acolo, simt cum mi se umple sufletul de căldură.

Educatoarele îi mângâie pe copii. Îi țin în brațe constant. Le vorbesc cald și îi săruta pe creștet sau pe frunte.

Contactul fizic este principalul factor responsabil pentru o bună dezvoltare trupească, mentală și sufletească la copii. Inclusiv le crește apetitul copiilor, îi face să accepte mâncarea cu ușurință și cu bucurie!

Copiii cer să fie ținuți în brațe când părinții pleacă dimineață, iar educatoarele își împart timpul pentru fiecare dintre cei care au nevoie și îi țin în brațe, îi mângâie și le șoptesc la urechiușe, în timp ce ei plâng NU “E rușine să plângi, tu ești un băiat mare”, NICI “Esti așa urâtă când plangi”, ci – ATENȚIE! – “Știu că ți-e greu, e în regulă să plângi, te țin eu în brațe până te simți un pic mai bine”!!

M-am hotărât: de la toamnă, mă înscriu și eu la grădinița Heidi! Ca să fiu ținută în brațe, mângâiată și înțeleasă. Pe lângă educație și joacă.

Mulțumesc, Daiana! Mulțumesc, formatori de omuleți de la Heidi!