Da, ai citit bine! Tocmai am plecat de la o familie al cărei copil plânge (tare!) că vrea de mâncare! 🙂
Are 11 luni. Mănâncă foarte mult.
Lapte și alimente solide.
Piureuri, dar și bucăți.
Chia și fulgi de quinoa. Dar și tocăniță de pui și ardei umpluți.
Arată foarte normal. Si nu, nu e pufos. Si nici nu are bulanase.
Are o greutate normală. Si analize bune.
Si e activ și deștept.
Si crește lângă un câine care nu prea se mai hrănește bine de când a apărut în familie copilul 🙂 🙂
Și pentru că e prima oară în viața mea de specialist în copii mofturoși când sunt chemată acasă de o mamă înspăimântată pentru că „Băiețelul meu mănâncă prea mult!„, m-am aplecat cu multă pasiune și cu mult interes asupra lor, ca să pot să dau mai departe „rețeta succesului”.
Dacă o să dorească să confirme cele despre care vă voi relata în continuare, atunci când va vedea articolul, o să mă bucur tare. Asta ca să dispară din mintea posibililor cârcotași gândurile de genul „Minte!„, „Exagerează!” sau „Așa ceva nu e posibil!„
Cum a ajuns această familie să aibă un copil care plânge ca să i se dea de mâncare? 🙂
- A stat mama cu el acasă în post-natal? NU, tatăl 🙂
- Au respectat cu strictețe o schemă anume? NU, n-au avut timp pentru asta.
- I-au dat de mâncare la ore fixe? NU, tatăl nu se simțea deloc confortabil cu a-l hrăni cu alimente solide.
- L-au lăsat să se murdărească? NU. Sau doar atunci când mânca împreună cu mama 🙂
- E tatăl vreun Master Chef de copii? NU, deși gătește mâncăruri gustoase.
- Au fost la cursul meu înainte să înceapă diversificarea? DA! 🙂 (glumesc, nu cred că asta e un factor esențial)
Am stat 3 ore cu ochii pe ei și mi-am făcut 3 cruci când am văzut cum, deși mâncase:
- dimineață o banană și un măr (întregi, tot!),
- la prânz un castron (sau două?) de tocăniță de legume și cărniță de pui (da, a mâncat și cărnița),
- un iaurt cu chia seara, în prezența mea
…deși mâncase așa de bine, când a auzit zgomotul produs de apa pusă în biberon pentru lapte praf, am văzut cel mai încântător spectacol de copil pofticios 🙂 Deși plângea și o trăgea pe mămică-sa de pantaloni și se întindea cu tot trupușorul lui mic doar-doar o ajunge să prindă biberonul, îmi venea să râd, să îl filmez și să îl pozez ca să îi arăt lumii că „se poate” 🙂
Da, aud deja cum mă întrebați „Bun, deci, ce au făcut părinții ăștia de au un copil mâncăcios?„
Mama lui crede că rețeta este asta:
„Părerea mea este că-l moștenește pe tatăl meu care e un gurmand de mic în cuida tuturor afecțiunilor acumulate atunci când se așează la masă spune: „Dă-te suflete la o parte!” și are principiul „Mai bine să-mi fie rău decât să-mi pară rău.”
Eu știu că a contat enorm că am venit la cursul tău când avea Sebi 3 luni și asta a însemnat un început corect. Nu am idee ce fel de copil aș fi avut altfel. Probabil că i- aș fi dat ORICE doar să tacă fiind aproape isteric cu mâncarea și nu aș fi știut că e f important măcar în primii ani ce mănâncă.”
Tatăl lui crede că rețeta este asta:
„Sunt de acord cu ce a zis nevastă-mea.” 🙂
Eu cred și predic 🙂 că rețeta este (și) asta:
„Pe lângă genotip (care influențează indiscutabil tipul de „mâncător” care este copilul), abordarea care aduce succes este să te porți cu copilul tău la masă așa cum ai vrea să fii tratat tu la masă.
Asta în condițiile în care știi cum ai vrea să fii tratat. Pentru că suntem foarte mulți care nu avem o relație echilibrată și armonioasă cu mâncarea.
In cazul în care nu știi cum ai vrea să fii tratat, atunci imaginează-ți cum ar fi dacă ai fi în Rai și ai avea la dispoziție toate roadele pământului. Orice, oricând, oricât, oriunde. Iar Dumnezeu s-ar bucura și ți-ar arăta bucuria Lui de fiecare dată când ai alege ceva de băgat în gură. Si ar băga și El, alături de tine.
Nu-i așa că l-ai trage de pantalon atunci când l-ai vedea mâncând sau pregătind ceva de mâncare? :)”
