
Crina Coliban este femeia la care apelează mămicile în-nevoie-de-consiliere în alimentația copilului- fie că e vorba de alăptare sau de diversificare. Testimonialele părinților care au trecut prin mâna Crinei, căci despre părinți vorbim, nu despre copii, ne-au convins că e persoana potrivită să răspundă întrebărilor din acest domeniu.
Izabela Caragea Marinescu: Ce mănâncă copilul tău, Crina?
Crina Coliban: Gustă din toate. Ăsta a fost și proiectul meu de la începutul diversificării: să guste! O viață în care mănânci doar ce știi e foarte săracă, e aproape tragică, după părerea mea. Când ai șansa să trăiești “în grădina Raiului”, adică aici, pe Pământ, cea mai mare pedeapsă e să trăiești cu 10-20 de alimente toată viața. Așadar, fiica mea gustă. Și pentru că gustă din toate, am ajuns că, în orice restaurant intru cu ea, să îmi ceară calamari. Și are doar 3 ani, mi-e frică să mă gândesc ce o să îmi ceară la 13.
I.M. Îi faci ceva deosebit ca aspect? Corăbioare, buburuze, fețe zâmbitoare pentru o reușită garantată?
C. C. Am trecut de etapa aia, dar da, clar, ne-am jucat de-a mâncarea mult. Nu neapărat fețe zâmbitoare sau farfurii “master chef”, dar ne-am iubit cu mâncarea mereu. Dat fiind că sunt “femeia care îi face pe copii să manance”, e clar că una dintre calitățile mele e că sunt îndrăgostită de mâncare. Îndrăgostită nu la modul că aș mânca orice, oricând, oricât, ci că nu intră în gura mea nimic fără să fiu bucuroasă de întâlnire.
I.M. Câte mese pe zi/săptămână aveți în familie?
C.C. Cred că toate. Eu muncesc de acasă în cea mai mare parte a zilei, așa că putem mânca împreună. Dar atenție, nu asta e cheia succesului. Adică nu aș vrea ca mamele să spună “Ah, păi de asta mănâncă fetița ei!”. În zilele în care sunt plecată și sărim o masă, mă asigur că la masa pe care o putem avea împreună ne conectăm, ne distrăm, ne jucăm. Mai bine o singură masă și bună, decât 3 nebune:)
I.M. Când ești în deplasare, mănâncă la fel de bine și fără tine?
C.C. Când sunt în deplasare, copila mea mănâncă atunci când îi e foame. Cere mâncare adesea. E adevărat că nu prea stă la masă atunci când nu sunt eu, dar asta face mâncatul mai provocator, mai jucăuș.
I.M. Îi gătești doar tu? Sau crezi că e important să mănânce și ce a gătit tati, bunica, mătușa sau la grădi?
C.C. Nuuuuu, mie nu îmi place să gătesc, Doamne ferește să gătesc numai eu! Dar lăsând asta la o parte, vă spun că e absolut musai să mănânce și din ce au gătit alții. Musai! Fiecare femeie pune altfel de dragoste, de energie, în mâncarea pe care o face. Dacă ne așezăm 6 femei una lângă alta și facem toate ciorbă uitându-ne la aceeași rețetă, obținem 6 ciorbe diferite și ca gust și ca aspect. Da, copiii trebuie să mănânce peste tot, mâncăruri cât mai variate și e bine să îi ducem în tot felul de case pentru asta. Știți cum mâncarea de la vecina era întotdeauna mai bună decât a mamei, când eram copii, nu? Cum zicea mama când ne duceam în vizită: “Dragă, dar la mine nu pune gura pe salata boeuf, nu înțeleg cum de mănâncă la tine!” Asta e pentru că diferă contextul în care o mănâncă și, de ce nu, poate chiar și mirosul sau gustul.
I.M. Cum îi determinăm noi, restul părinților, să mănânce corect și sănătos?
C.C. Bucurându-vă de ei și de mâncare. Tu știi că motto-ul meu este “Lăsați-i pe copii să se bucure de mâncare!” Noi, părinții, ar trebui să fim preocupați de ce le lăsăm moștenire acestor copilași: NU mâncarea e moștenirea pe care le-o lăsăm. Nu există ființă sănătoasă din punct de vedere fizic și emoțional, cu mâncare la îndemână, care să nu mănânce. Deci, nu mâncarea e ce le predăm noi lor. Moștenirea noastră cea mai de preț ar trebui să fie “Pofta de mâncare”, asta ar trebui să îi învățăm noi pe copilași, încă de la 6 luni: să le facem poftă de mâncare.
I.M. Care sunt cele mai frecvente greșeli făcute de părinți la începutul diversificării?
C.C. Frica. Părinții, în pragul diversificării, tremură. De frică! Serios, fix asta fac.
– Mi-e frică să îi dau mâncarea asta
– Mi-e frică să îl pun în scaunul de bebeluș, dar mi-e frică și să nu îl pun
– Mi-e frică să nu se înece
– Mi-e frică să nu facă alergie
– Mi-e frică să nu se constipe. Mi-e frică și să nu dea vreo diaree în el.
– Mi-e frică să îi introduc și asta
– Mi-e frică să nu refuze mâncarea
– Mi-e frică de mor!
âAsta simte copilul în pragul diversificării: frică. Și de asta se și comportă foarte mulți refuzând, respingând, ezitând. Tu ai mânca din mâna mamei tale dacă ai vedea că îi tremură bluza pe ea când îți întinde lingura cu mâncare?
I.M. Ce alimente/produse introduse greșit sau devreme alterează gustul copilului?
C.C. Povestea cu legume întâi, nu fructe, ca să nu se învețe cu gustul dulce e un mit. În primul rând e lipsit de logică. Ia spune-mi câte fructe acre/acrișoare nu cunoști și câte legume dulci, real dulci ai mâncat? Primele alimente introduse ar trebui să fie alimente cu gust, nu inodore, incolore, insipide. Copilul, de la laptele de sân, dulce, perfect, trece în Grădina Raiului și ce gustă întâi? Un piure fără niciun gust, cu o culoare ciudățică și cu o textură care pare lapte, dar nu e. Nu așa îl convingi pe om să guste și a doua oară.
I.M. Ce părere ai despre autodiversificare?
C.C. O părere bună, desigur. Eu am scris și recenzia cărții “Diversificarea naturală”, atunci când s-a publicat în România. Aș vrea ca mamele care aud despre mine să știe că eu nu le voi recomanda diversificarea clasică sau autodiversificarea, ci că voi afla despre ele suficiente informații, astfel încât să îmi dau seama care este metoda de diversificare potrivită cu ele și cu familia lor. Nu ne interesează să avem o mamă modernă, dar care tremură și e plină de frustrare când își lasă copilul să mănânce singur, la fel cum nu ne interesează să avem o mamă clasică, ce tremură de frustrare când îi dă linguriță-cu-linguriță piureul din castronel copilului ei. Ce ne interesează e să avem o mamă împăcată, liniștită, armonioasă și bucuroasă de relația dintre ea, copilul ei și mâncare.
I.M. Să zicem că am dat-o în bară și acum avem un copil mofturos – cum dregem situația?
C.C. “Lasă-l, dragă, că nu o să moară de foame!”, “Nu îi mai da nimic și o să vezi cum o să mănânce!” Astea să NU le faceți niciodată! Astea sunt căile sigure către eșec și către probleme și mai mari. Apelați la Femeia-care-îi-face-pe-copii-să-mănânce! Pe site-ul meu, www.permisdeparinte.ro, o să găsiți multe informații despre “boala” asta, pentru că da!,“mofturile la mâncare” au fost catalogate drept un diagnostic de către Asociația Americană de Psihiatrie, tocmai pentru că e un fenomen din ce în ce mai des întâlnit și cu consecințe foarte grave pe termen lung.
I.M. Ce facem în cazul fraților- unul mâncăcios, celălalt mai sclifosit? Ce stil se impune? Îl determină pe mofturos să mănânce sau invers?
C.C. Nu e despre frați, cât e despre părinți. Vedeți, atunci când un copil are un comportament cu care părinții nu sunt de acord, problema e a părinților, nu a copilului! Foarte rar avem de-a face cu o incapacitate fizică, fiziologică a copilului, de cele mai multe ori mofturile, refuzul, respingerea apar pe un fond emoțional, psihologic. Părinții sunt cei pe care îi ajut în primă instanță, abia după ce înțeleg ei nevoile copilașului mofturos și după ce primesc de la mine și niște instrumente care să îi ajute să îi îndeplinească din nevoi, trecem mai departe, la relația dintre frați și la rivalitățile dintre ei.
I.M. Ai un mesaj pentru mămicile stresate care fac o dramă din NEmâncatul copiilor și vor să-i determine cu orice preț să înfulece tot la masă?
C.C. Dacă ar fi să mă rezum la un singur mesaj, acela ar fi “Copilul care face mofturi este un copilaș neînțeles. Nicio ființă umană sănătoasă din punct de vedere fizic și emoțional, care are mâncare la îndemână, nu refuza mâncarea. Mâncarea înseamnă viață, așa ca, un copil care nu mănâncă, ne dă – subliminal – mesajul că nu îi place viața pe care o trăiește, că nu vrea să mai trăiască. Știu că sună dur, că sună înspăimântător, dar dacă nu mănânci, nu trăiești, asta e sigur. Așadar, dacă simțiți că omulețul are o problemă cu mâncarea, nu o ignorați și nu îl forțați să mănânce. Căutați sprijin: o mamă care cere ajutorul e o mamă mai bună!”