Copii mofturoși Diversificare Permis

Interviu: “La masă, acasă, nu suntem în reclame”

Permis de Parinte by Crina Coliban - Atelier totul despre mame

“Pe Crina am cunoscut-o la un eveniment despre autonomia copilului. Recunosc, a fost dragoste la prima vedere. Crina este o minune de om. Are un stil excepțional de a spune lucrurilor pe nume. E de-a râsul plânsul. Adică știi că femeia are dreptate, că te cam apostrofează într-un fel și poate ar trebui să lași puțin privirea în pământ recunoscând că ești vinovat, dar nu te poți abține să nu râzi cu toată ființa. Și te simți bine. Da, te simți foarte bine. Crina te face să te simți bine, chiar și când îți dai seama că n-ai procedat tocmai bine cu copilul tău.

Ceea ce face ea pe mine mă duce cu gândul la stand-up comedy și am mai spus asta. Și cred că metoda ei este foarte eficientă pentru că acest stand-up parenting te relaxează pe tine ca părinte, te destinde și starea de bine pe care ți-o oferă întâlnirea cu Crina te ajută să fii mai lucid, să îți recunoști ție că ai mai și greșit și, mai ales, te ajută să fii deschis pentru îndreptarea lucrurilor. 

De aceea, am rugat-o să mă ajute cu câteva răspunsuri la întrebări pe care sunt convinsă că și le pun mai mulți părinți.

Crina Coliban Alaptare Diversificare Copii Mofturosi

  • Chiar există copii mofturoși? În sensul că așa sunt ei, niște mofturoși? Sau sunt alte cauze la bază?

Copiii pe care părinții lor îi etichetează ca “Mofturoși” și care ajung la mine să le înlocuiesc eticheta asta cu una roz, pe care să scrie „Mâncăcioși”, sunt copii care au nevoi neînțelese. Atenție! Nu e vorba doar de nevoi psihologice, emoționale, am cazuri de copii cărora le-am descoperit nevoi fizice, copii care nu puteau mesteca sau nu puteau înghiți mâncarea. 

  • Cât de importante sunt primele săptămâni din diversificare pentru mofturile de mai târziu ale copilului?

Esențiale. Aș putea spune la fel și despre primele săptămâni de alăptare. Fiecare etapă care este o premieră în viața unui copil va pune bazele pentru toată viața. Știi că se vehiculează din ce în ce mai puternic teoria conform căreia un adult cu probleme e bine să își caute sursele problemelor în copilăria timpurie. E absolut adevărat că așa cum îi așterni, așa va dormi. Diversificarea este momentul în care copilul se desprinde de sânul magic al mămică-sii ca să plece în lumea largă, plină de culori, gusturi și arome. Imaginează-ți că mama îl ia pe copil de mânuță, îl introduce în grădina raiului (sau în piață 🙂 ), îi scoate sânul ei din gură și îi spune: „Vezi, iubitul meu copil, astea toate sunt pentru tine. Poftește-le!” 

Sau varianta mai reală, cea pe care o întâlnim adesea și pe care am ales-o și noi, și eu și tu și tu, în care doar îi vorbești copilului despre grădina raiului, din care, eventual, mâncați voi, adulții. Pentru că atunci când copilașul se întinde către roadele bune și colorate, tu îi întinzi doar un măr și îi spui „Stai, nu mânca din el să nu te îneci! Așteaptă să îl dea mamica la blender!” 🙂

  • Există o rețetă de succes pentru diversificare? Și nu mă refer la: întâi dăm suc de morcovi, apoi piure și așa mai departe, ci din perspectiva bucuriei de a mânca a copilului.

Există în noi o atitudine, ne naștem cu ea: aceea de a experimenta lumea cu toate simțurile și, cu precădere, mâncarea. Desigur că, dacă mama sau bunica sau străbunica sau „doctorița” ne spune că există o „rețetă”, imediat ne vom lasa pervertite instinctele. Dar nu e despre o rețetă, deși toți ne-am dori-o. Ci despre instinctul primar, acela de a supraviețui prin mâncare, instinct care ne domină în timpul diversificării: Copiii vor să guste, să miroasă, să atingă, să strivească în mânuțe, să se mânjească pe corp și pe față cu mâncare, toate aceste comportamente pe care noi le „condamnăm” și le educăm sunt, de fapt, uneltele cu care se construiește succesul în diversificare și în relația cu mâncarea de pe tot parcursul vieții. 

  • Eu cred că nu toți copiii trebuie să fie grași și bucălați. Copiii sunt diferiți chiar și din perspectiva mâncatului, zic eu. Unii mănâncă mai mult. Și alții mai puțin. Am dreptate? Sau toți ar trebui să stea cuminți la masă și să mănânce neapărat două feluri de mâncare și un desert la prânz?

Toți copiii trebuie lăsați să se bucure de mâncare din prima clipă în care li se oferă mâncare. Nu grăsimea ne interesează. Nici silueta. Nu ar trebui să ne intereseze nici „Să semene cu mine, nu cu ta-su!” și nici „Să nu cumva să semene cu mine, că eu am avut mereu probleme cu mâncarea”. Am avut o mămică la un curs care venise să afle cum să facă să aibă și ea un ”copil pufos”. Și am întrebat-o: Dar pe el l-ați întrebat dacă vrea ca, la 15 ani, să fie pufosul clasei? Și la 25 de ani să vă aducă acasă numai pufoase ca el? 

Cât despre statul cuminte la masă, aș putea vorbi ore. La masă e despre poftă, despre curiozitate, despre instinctul de foame, despre simțuri activate de acest instinct, despre a mirosi, a savura, a mesteca și a te bucura de toate aceste experiențe.

Iar despre câte feluri la o masă, mereu recomand să mâncăm cât mai disociat, cât mai separat, ca să nu îl punem pe stomac în poziția să strige „Heeeei, acolo sus, hai să ne organizam un pic!” 🙂

  • Cum ar trebui să arate “scena” servirii mesei pentru un bebeluș, astfel încât acesta să fie încurajat să mănânce?

Ca la Crăciun sau ca la Paște 🙂 Să fim cu toții, să râdem, să ne dăm unii altora în gură, să cerem unii de la alții din farfurii, să ne placă ce mâncăm, să spunem că ne place ce mâncăm! „Scena” servirii mesei, așa cum ai numit-o tu, ar trebui să arate, atenție! nu ca în reclame, totul impecabil și pus la locul lui. Nu! Dimpotrivă, să arate așa cum arată o masă cu prietenii, în care ne atingem și râdem și ne facem poftă unii altora cu bunătățile. 

  • Eu am observat că pentru copii este important aspectul mâncării. Și nu neapărat că trebuie să aibă formă de clovn. Pur și simplu, copiii spun că nu le place de la prima vedere. Cum facem să îi convingem să guste măcar o dată înainte de a spune dacă le place sau nu? Și trebuie să îi convingem sau dacă nu vor, asta e?

Trebuie să ne fie nouă foarte clar întâi ce înseamnă a gusta. Ia fă un sondaj și află ce cred părinții că înseamnă a gusta și o să vezi că noi nu știm, de fapt, ce dorim. Pentru că, dacă am ști, desigur că următorul pas ar fi să ne gândim cum să obținem ce dorim. Până faci sondajul, permite-mi să fac o recomandare: când nu îi înțelegi comportamentul copilului tău, gândește-te în ce context ai proceda tu ca el. Și mai concret: când copilul tău nu vrea să guste, gândește-te în ce context nu ai vrea TU să guști dintr-o mâncare. 

  • Cunosc părinți care, mai ales cât copilul este mic și are nevoie să fie ținut în brațe spre exemplu, mănâncă pe rând. Întâi, să zicem, tatăl ține copilul și mănâncă mama – de cele mai multe ori zici ca e la concurs de viteză, apoi ține mama copilul pe care, bineînțeles, îl hrănește, în timp ce tatăl se relaxează la masă. Spune-mi ce părere ai tu despre acest stil de a lua masa și care sunt efectele asupra copilului?

Da, cunosc foarte bine imaginea asta. M-am scufundat și eu în ea. Copilul învață lecția care i se predă. Începând de la faptul că nu stă cu părinții la masă și, drept urmare, nu le vede acțiunile, comportamentele, pe care am vrea să le imite, să fie în stare să le deprindă, la rândul lui; până la faptul că el, copilul, nu devine curios, dat fiind că nu are șansa să observe alimentele, tot felul de alimente, așa cum le înșirăm noi, adulții, pe masă când mâncăm. Regimul ăsta „Hai, repede, ține-l, ca să apuc și eu să mănânc!” combinat cu „Hai că noi plecăm din bucătărie, ca să mănânci și tu, tati, în liniște” nu e eficient, pe termen lung, pentru nici unul dintre membrii familiei. 

  • Sunt părinți care spun că dacă face mofturi la masă, nu-i mai dai de mâncare. îIl lași fără mâncare până cere el. Eu una știu copii care nu cer niciodată de mâncare. Nici când le e foame, lucru evident atunci când ajung în fața farfuriei. Funcționează rețeta: îl ții nemâncat până spune singur că îi este foame?

NUUUUUUUUUUUUUUUUUU! Această recomandare e mai mult un blestem, oricât de ciudat ar părea cuvântul în context. Cine spune „Lasă-l, dragă, că nu o să moară de foame!” v-a condamnat la eșec. Spun mereu că nu există ființă umană sănătoasă din punct de vedere fizic și emoțional care să aibă mâncarea la îndemână și să nu mănânce. Nu există! Mâncarea înseamnă supraviețuire, înseamnă dezvoltare, creștere și asta e principala treabă a copilașilor: să crească. Pe mine nu mă sperie ideea că ar putea să existe mame care să îi lase pe copilași să plângă de foame sau să îi lase dinadins nemâncați, nu cred că există astfel de mame, iar dacă există, nu rezistă mult timp în acest tip de comportament. Spaima mea reală este aceasta: părinții nu realizează că, de fapt, copilașii nu au nicio șansă să mănânce atunci când le e foame! Noi credem că știm când le e foame și nu ne gândim că orele noastre de masă ar putea să nu coincidă cu cele ale copilașilor. Nu întotdeauna copiii dansează când sau cum le cântăm noi. Așadar, spaima mea e că, deși nu îi lăsăm să moară de foame, totuși, noi nu știm când le e cu adevărat foame și ne ghidăm în mare parte după un program pe care noi îl credem adecvat copiilor noștri. Ei nu vor cere de mâncare așa cum va așteptați: când nu vorbesc, plâng de foame, dar plânsul poate fi interpretat greșit. Când vorbesc, nu cer de mâncare într-un fel specific, „Mama, fă-mi un sandviș!”, ci caută mâncare și, dacă nu găsesc, se iau cu joaca și foamea dispare. În acest caz, responsabilitatea noastră principală este să le punem mâncare la dispoziție cât mai des pe parcursul unei zile, astfel încât să poată să mănânce singurei, atunci când li se face foame. 

  • Mai e problema cronțănelelor înainte de masă. Am cunoscut mulți părinți care spun că nu trebuie să îi dai copilului biscuiți sau sticksuri înainte de masă, însemnând și cu jumătate de oră înainte de masă, chiar dacă cel mic cere, pentru că nu va mai mânca la prânz. Eu cred că ăsta e un mit. Cum stau lucrurile de fapt?

Când copilul vrea să mănânce, dă-i! Și fă-ți, desigur, și o cruce cu limba în gură, că, în sfârșit, mănâncă! 🙂 Cum să nu îi dai „ca să nu își strice foamea”?! Dar noi asta vrem, să o stricăm! 🙂 Nu e vina lui că tu nu ai mâncare la îndemână, atunci când îi e lui foame. Asigură-te că ai mereu la tine alimente sănătoase și nutritive și dă-i oricând dă semne de foame. Foamea trece repede: dacă din clipa în care simte că vrea să mănânce și până mănâncă, îi spunem:

  • Stai să ajungem acasă
  • Mai întâi, spală mânuțele
  • Stai să te schimb, că nu mâncăm cu hainele din parc
  • Stai să încălzească mama puțin ciorbica

…foamea se plictisește și ea de atâta așteptare și pleacă de la masă 🙂

  • Și să zicem că, asta e, ai un copil mofturos. Recunoști cu voce tare sau doar pentru tine că vina îți aparține. Că nu l-ai lăsat să atingă mâncarea. Că i-ai impus să fie cuminte, ordonat, curat etc. Acum nu mai e bebeluș, e copil mare. Mai poți corecta lucrurile? Îl mai poți face să iubească mâncarea? Cum?

Dacă nu aș crede că se poate, nu aș mai fi ajuns Femeia-care-îi-face-pe-copii-să-mănânce. Se poate! Se poate la orice vârstă. Desigur, cu cât e mai mare copilașul și mai supărat pe relația lui cu mâncarea, cu atât e mai greu să îl facem să o iubească, însă se poate, întotdeauna se poate. Există, desigur, niște condiții ca să reușim:

  1. Părinții să mă contacteze și să îmi descrie cât mai in detaliu situația. Eu fac recomandări doar după ce înțeleg cât mai în profunzime povestea. Altfel, sfaturi despre mofturoși găsim pe toate cărările. Unelte, instrumente de lucru care să se potrivească cu copilașul tău pot să ofer doar după ce v-am cunoscut bine.
  2. Părinții să se deschidă în relație cu mine, e musai să aflu inclusiv – sau mai ales! – comportamentele de care nu sunt mândri în relația părinți-copil-mâncare. Știu că e greu să recunoști că l-ai bătut ca să mănânce, că l-ai legat în scaun sau că i-ai ținut gura deschisă cu forța, ca să îi bagi lingurița în gură. Știu că nu ar vrea nimeni să își amintească astfel de gesturi, cu atât mai puțin să le recunoască. Dar fără să știu asta, lucrez la suprafață, nu atingem adevărata cauză a refuzului. 
  3. Părinții să se întoarcă la mine atunci când simt că nu mai pot. Știi, se spune că exact cât timp a petrecut ca mofturos atât timp va trece până va redeveni un copil armonios în relație cu mâncarea. Timpul acesta poate fi diminuat considerabil dacă părinții vor să lucrăm susținut, săptămânal, în contact permanent. Pentru că apar situații în care nu știi cum să procedezi, pentru că apar momente în care îți vine să renunți, îți vine să îl duci la perfuzie, decât să faci atâtea exerciții cu el, sunt momente în care îți vine să îl lași nemâncat, acestea sunt momentele-cheie în care, dacă suntem împreună, facem diferența dintre eșec și succes. 

Cine simte că are nevoie să lucreze cu mine să citească, vă rog, acest articol, ca să înțeleagă cum funcționează această relație: “Ai nevoie de mine?” 

  • În final, spune-mi, te rog, cum și unde te găsesc părinții care vor să afle mai multe despre cum stă treaba cu copiii mofturoși.

Pe Facebook: Permis de Parinte by Crina Coliban, pe site-ul meu, www.permisdeparinte.ro sau pe Youtube: Crina Coliban – aici o să vă distrați cel mai bine 🙂 Culmea e că, atunci când întâlnesc o nouă familie care vrea să lucreze cu mine, aflu că știu despre mine de la „o prietenă căreia i-ați făcut copilașul să mănânce” 🙂 Așadar, cred că părinții care vor să afle lucruri despre mine mă găsesc în casa unui copilaș mofturos, mâncând cu el la masă 🙂

Vă las la final cu înregistrarea intervenției Crinei la evenimentul despre care vă spuneam la început. Pregătiți-vă să primiți informații utile cu zâmbetul pe buze!”


Acest articol este preluat în întregime de la draga de Iuliana Roca,

de pe hrănitorul ei blog, Scrieri felurite

Autor

Crina Coliban

Mulțumesc că m-ai găsit! Când eram ca tine, voiam ca fetița mea să sugă la sân și să crească; să nu plângă, doar să îmi zâmbească.

Comentarii (4)

  1. Suiram
    1 iulie 2016 Răspunde

    Sunt de acord cu cele spuse de tine mai sus.

    • Crina Coliban
      1 iulie 2016 Răspunde

      Multumesc!

  2. anca
    25 aprilie 2017 Răspunde

    Draga Crina,am completat zilele trecute formularul dar nu am primit nici un semn de la tine , 🙁 , cred ca imi poti raspunde si mie 🙂 ?

    • Crina Coliban
      25 aprilie 2017 Răspunde

      Gata, Anca, scuze, scuze, ti am raspuns pe email. Lucrez cu copilasii si nu mai apuc sa intru pe mail decat din ce in ce mai rar. Multumesc ca mi ai dat semn si aici! 🙂

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *