„Ce o să mi se întâmple, dacă mănânc?”

Fac deja de 5 ani meseria asta. Zi de zi, săptămână de săptămână. Am adunat atât de multă experiență, că până și Dr. Dolittle ar fi invidios pe cât de bine înțeleg ce spun copilașii atunci când „vorbesc” ei cu gurițele închise.

Foarte mulți dintre copiii catalogați de către părinții lor ca fiind mofturoși au ajuns la mine și mi-au „spus” că ei nu mănâncă pentru că nu știu ce li s-ar putea întâmpla după ce bagă mâncarea în gură.

Dacă reușești să îi explici copilului ce urmează să i se întâmple după ce gustă din alimentul din fața lui, poți să fii sigură că tocmai ai pornit pe drumul spre succes.

Știi din conferințele mele (pe care le poți vedea aici) sau din sesiunile 1-la-1 (dacă vrei să lucrezi cu mine, scrie-mi aici) că ce spun eu are multă, foarte multă logică. La fel are și articolul ăsta:

E absolut logic să nu vrei să mănânci ceva „legat la ochi”. E absolut logic să nu bagi în gură ceva despre care nu știi nimic, nu-i așa? Nouă, adulților, ne e ușor să ne imaginăm ce gust poate avea o supă de pui; sau cum se va auzi chips-ul atunci când îl vom sparge între dinți; sau cum o să ne ia foc gura dacă mușcăm dintr-un ardei iute; sau că, dacă ies aburi din cană, există o șansă mare să ne ardem la limbă.

Ne e ușor pentru că am avut o viață întreagă de experiențe cu mâncarea, astfel că putem să facem previziuni foarte-apropiate-de-adevăr doar privind sau mirosind mâncarea. Nu e nevoie să și gustăm/mușcăm din ea, ca să vedem dacă ne place. Și am mâncat de suficiente ori încât să nu lăsăm o singură experiență neplăcută cu un aliment să ne determine să nu ne mai atingem niciodată de alimentul respectiv. Ok, poate doar cu spanacul să nu meargă. Pe mine m-a speriat un spanac în copilărie și de atunci n-am mai reușit să mă apropii cu gura de el. Dar tot mănânc spanac crud, așadar nu, n-am înlăturat spanacul pentru totdeauna din viața mea. 

Doar că, pentru copii…eh, pentru copii e incomparabil mai greu să facă singuri previziuni despre mâncarea ce li se oferă.

Din experiența mea cu sute de mofturoși, pot să vă dezvălui care sunt cele 3 etape prin care trece un copil atunci când alege dacă să mănânce sau nu dintr-un aliment.
Creierul se comportă exact ca în jocurile pe calculator, trece prin mai multe nivele, până reușește să „câștige” jocul. Hai să vedem care sunt „porțile”, „nivelele”:

1. Primul nivel: Ochii și Nasul
   Copilul, după 1 an, are deja o idee clară despre cum ar trebui să arate și să miroasă o mâncare care poate fi acceptată, o mâncare „de-a casei”, „de-a noastră”. Atunci când alimentele nu seamănă destul de mult cu imaginea pe care o are el în căpușor la el, mâncarea e refuzată, e respinsă. 
2. Al doilea pas: Să încerc sau să nu încerc
   Dacă mâncarea este recunoscută și acceptată de către ochi (vizual) și de către nas (olfactiv, miroase „cum trebuie”), atunci, da, copilul gustă.
3. Al treilea pas = Se potrivește!
   După ce a fost acceptată și băgată în gură, mâncarea este „înregistrată” ca având un gust anume. Un gust care se potrivește cu imaginea și cu mirosul.
   Dacă gustul este acceptabil, plăcut, orice altă viitoare mâncare ce va arăta și va mirosi ca aceasta, va fi de asemenea, acceptată.
   Dacă gustul nu îi provoacă plăcere copilului, atunci o altă mâncare viitoare care seamănă vizual și olfactiv cu aceasta, va fi refuzată. 

Așadar, iată că acum știi care este principala îngrijorare a copilului când este expus la o mâncare nouă: alimentele care arată „ciudat”, necunoscut sau care miros diferit de cum știe copilul vor avea, după căpușorul lui, și un gust neplăcut. 

Bun, și ce putem face? Ce vă spun mereu și în conferințele mele și la PRO TV, că de aia mă invită la ei atât de des:
Ajută-l pe copil să facă previziuni care să îl determine să accepte mâncarea, învățându-l cum să își folosească toate simțurile ÎNAINTE să îl pui să guste. 

• Fă-ți un obicei din a-l întreba frecvent pe copil ce vede, ce aude, cum miroase și cum se simte la atingere mâncarea. ÎNAINTE să o bage în gură. Mâncarea asta se aude cumva? (descoperă în acest articol cum îi facem pe copii să mănânce, ajutându-ne de sunetul mâncării) Este moale? Lipicioasă? Ce culoare are? Cine mai are culoarea asta? 
• Învață-l să își dea seama ce diferență există între cum miroase o mâncare care e încă în cuptor sau pe foc și cum miroase de aproape, când o punem în farfurie. 
• Stimulează-l să îți spună de ce anume le aduce aminte mâncarea asta, mâncarea de azi din farfurie. La început, ajută-l tu, dă-i tu idei și preocupă-te să fie mereu asocieri pozitive: „Îți amintești că de asta ai mâncat când eram la mare, pe plajă?” sau „Știi că asta mănâncă mereu prietenul tău cel mai bun, când merge la bunicii lui la țară?” 
• La fiecare masă, provoacă-l să facă previziuni: Ce gust crezi că are mâncarea asta? După cum arată, ce gust crezi că are? După cum miroase, crezi că gustul e dulce sau acru? De ce crezi așa? Îți seamănă cu o lămâie? Îți seamănă cu mierea de albine? Cum te-ai prins că ar putea să aibă gustul ăsta? 
• Fii atentă, notează-ți asocierile pe care le face copilul tău, pentru că ele te vor ajuta să îi pregătești pe viitor mâncăruri care știi că se „potrivesc” cu asocierile la care creierașul lui răspunde pozitiv, cu plăcere, cu deschidere. 

Da, știu că pare o grămadă de muncă versus varianta aia cu „așază-te la masă, stai cuminte și mănâncă” sau clasica „Poftă bună/Mulțumim/Și la masă nu vorbim”.

Tocmai am încheiat un call cu reprezentantul unei echipe de cercetare din Franța care a folosit aceste tehnici ca să reducă neofobia (frica de alimente noi) și au avut un succes evident cu copiii cu această afecțiune…chiar și cei aflați în terapie pentru aversiune au reacționat pozitiv la instrumentele de mai sus. 

Dacă vrei să afli de ce boală poate suferi copilul tău, citește mai multe aici.

Pont:
Te rog să nu uiți, mai ales dacă ai fost la conferințele mele, că un om e mult mai dispus să guste dacă îi pui la dispoziție un șervețel sau un castronaș în care poate să scuipe, în cazu în care gustul nu e tocmai acceptabil. Și puțină apă, ca să clătească gura, dacă e ceva care i-ar putea provoca dezgust. Puțină apă îl poate salva pe copil de la un episod de vomă care ar putea lăsa „urme”, traume de care să scăpăm, apoi, doar prin terapie. 
Parcă te aud spunându-mi acum „Dar ce, el nu știe că poate să scuipe, trebuie să îi dau eu șervețel?” O să fii surprinsă, dar foarte puține mame din țara asta (spre deloc) acceptă refuzul copilului cu blândețe și îl susțin atunci când el dă semne că nu îi place mâncarea. Cel mai adesea, când dă să scoată din gură sau scuipă, mama spune „De ce scuipi, mă, mamă? Ce nu e bun? Toți mâncăm, numai tu scuipi, ce naiba…” 😉

Nu uita:
Mofturoșii nu resping mâncarea, ci felul în care sunt hrăniți.
Iar principala ta preocupare NU e să îl hrănești, să îi bagi mâncare în gură, ci să îl inspiri, să îl ajuți să capete încredere,  să îi dezvălui părțile faine, gustoase, pofticioase din fiecare mâncare.